Tudor Vladimirescu și Revoluția de la 1821

            La începutul secolului al XIX-lea, sub influența Revoluției Franceze și prin intermediul cuceririlor napoleoniene, se răspândesc în Europa noile concepții politice care propovăduiau dreptatea și egalitatea socială și dreptul la autodeterminare al popoarelor asuprite. Înfrângerea lui Napoleon la Waterloo, la 18 iunie 1815, și constituirea „Sfintei Alianțe”, la 26 septembrie 1815 au impus, pentru moment, revenirea la vechile rânduieli de sorginte feudală. Totuși lupta pentru emancipare socială și națională a continuat. La începutul anilor 1820 revoluții și răscoale naționale și sociale se desfășurau în Italia, Spania, Portugalia, precum și în America Latină.
            Și în spațiul sud-est european, popoarele aflate de secole sub dominația Imperiului Otoman și-au intensificat lupta pentru eliberare națională și socială. Războiul ruso-turc din 1806-1812 a agravat procesul de decădere al Imperiului Otoman și potențat speranțele popoarelor creștine din Balcani în eliberarea grabnică de sub jugul otoman În anii 1804-1813 și 1815-1817 s-au desfășurat răscoalele antiotomane ale sârbilor. În anul 1814, la Odessa, era  înființată societatea secretă Eteria care își propunea eliberarea Greciei și alungarea otomanilor din Europa.
            Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu s-a încadrat în acest proces istoric de înlăturare a rămășițelor orânduirii feudale și de trecerea la o epocă de progres pe plan național și social.  
            Societatea românească din ultimul deceniu al „epocii fanariote” era împiedicată în progresul său de instituții și de o clasă politică dominată de venalitate și corupție, la care se adăuga exploatare resurselor atât de către domnitorii fanarioți, cât și de către opresorul otoman. În preajma revoluției de la 1821, toate categoriile societății românești își manifestau nemulțumirea: boierimea, divizată în funcție de avere și poziție în stat dorea să își recapete vechile privilegii, iar forțele productive din mediul rural și urban aveau propriile revendicări: țăranii doreau o mai largă stăpânire asupra pământului și înlăturarea birurilor și corvezilor împovărătoare la care erau supuși, iar negustorii și meseriașii de la orașe să își desfășoare activitatea într-o  societate în care nedreptatea, corupția și arbitrariul să fie înlăturate.
            Pregătirile desfășurate de fruntașii Eteriei pentru declanșarea luptei de eliberare a poporului grec au constituit prilejul de declanșare a Revoluției conduse de Tudor Vladimirescu. Acesta se născuse în jurul anului 1780 pe plaiurile Gorjului, în localitatea Vladimiri. Provenit dintr-o familie modestă, a reușit să parvină în rândurile micii boierimi, exercitând funcțiile de ispravnic și vătaf de plai. În paralel, s-a ocupat cu negoțul, în special  cu exportul de vite și cereale către Transilvania și Austria. Activitatea comercială i-a dat prilejule de a călători peste granițele Țării Românești, luând astfel contact cu realitățile și ideile din spațiul central-european.  O etapă  importantă în cristalizarea concepțiilor sale privind reformarea și modernizarea societății românești a constituit-o perioada iunie-decembrie 1814, când s-a aflat la Viena în perioada desfășurării congresului de pace care a urmat înfrângerii lui Napoleon I. Aici, Tudor Vladimirescu, cunoscător al limbii germane, a putut lua contact în mod direct cu ideile și concepțiile social-politice care frământau Europa. Totodată, săptămânile petrecute la Mehadia în preajma preotului și cronicarului Nicolae Stoica de Hațeg i-au dat posibilitatea de a studia lucrările de istorie românească ale reprezentanților Școlii Ardelene. Pe lângă această pregătire pe plan intelectual, Tudor Vladimirescu avea și o bogată experiență militară însușită în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, când a comandat detașamentele de panduri români care au luptat împotriva otomanilor. Faptele sale de arme au fost răsplătite prin acordare gradului de locotenent în armata rusă, a decorației Sfântul Vladimir, precum și a statutului de sudit prin care beneficia de protecția statului rus. Anii petrecuți în fruntea pandurilor i-au creat o autoritate în rândurile acestora, element deosebit de important în  pregătirea și declanșarea revoluției de la 1821. Istoricul Andrei Oțetea îl caracteriza astfel pe Tudor Vladimirescu: „Iată însușirile pe care Tudor le putea pune în serviciul misiunii ce avea să-i fie încredințată: un spirit natural care-l ridica mult peste gradul său de cultură, o adâncă cunoaștere a oamenilor și o experiență bogată a facerilor militare, o voință dârză și o ambiție puternică […] care nu-l putea face să uite interesul de a izbuti cu orice preț și de a cuceri pentru sine și pentru clasa cărei îi aparținea puterea supremă”.     
            Personalitatea deosebită a lui Tudor Vladimirescu a tras atenția și fruntașilor Eteriei din Țara Românească. Acestea erau asigurați de conducătorul organizației, principele Alexandru Ipsilanti (general al armatei ruse și fost aghiotant al țarului), că lupta împotriva Imperiului Otoman va fi sprijinită, inclusiv pe plan militar, de țarul Alexandru I. În plus, principalul sfetnic al țarului din perioada pregătirii luptei antiotomane era grecul Capodistria.  În concepția eteriștilor, Tudor Vladimirescu trebuia să declanșeze o revoltă armată în Țara Românească care să faciliteze intrarea trupelor eteriste, formate în Basarabia și Ucraina,  în Principatele Române și trecerea, ulterior, la sud de Dunăre. Un factor important pentru succesul acestei operațiuni militare era și faptul că numeroase trupe otomane din Balcani erau angajate în luptele contra lui Ali Pașa din Ianina.
            Relația lui Tudor Vladimirescu cu Eteria constituie încă un subiect controversat. Nu se știe în mod sigur dacă Tudor Vladimirescu a fost membru al acestei societăți secrete sau dacă a fost „parțial inițiat” în acțiunea pregătită de Eterie. Unele mărturii contemporane spun că în decembrie 1820 sau în prima jumătate a lunii ianuarie 1821, în cadrul unei ceremonii nocturne la Mănăstirea Sfântul Sava din București, în prezența căpitanilor de arnăuți Iordache Olimpiotul și Ioan Farmache, Tudor Vladimirescu ar fi depus un jurământ de sprijinire a acțiunilor Eteriei.
            În sera zilei de 18 ianuarie1821, la câteva zile după moartea domnitorului Alexandru Șuțu (otrăvit, se pare, de Eterie prin intermediul medicului personal), Tudor Vladimirescu este trimis de marii boierii Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu (membri ai Eteriei, dar și ai Comitetului de Oblăduire însărcinat cu conducerea țării  după moartea domnitorului) să ridice la arme populația din Oltenia.
            La 23 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu adresează locuitorilor Țării Românești „Proclamația de la Padeș” prin care se justifica, prin referiri preluate din Biblie sau din mentalul popular, ridicarea la luptă prin dreptul de „rezistență la opresiune” care decurge din principiul suveranității poporului. În proclamație se afirma că acțiunile poporului sunt legitimate prin voința lui Dumnezeu și dorința „preaputernicului împărat” (sultanul otoman) ca supușii lui să trăiască bine. Erau chemați să se alătura la „Adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara”, toți cei care vor „cu rău să pierdem pe cei răi ca să ne fie nouă bine”.  Pentru a preîntâmpina  eventuale acte de jaf și anarhie, în partea finală a proclamației se preciza că „niminea dintre noi nu este slobod, în vremea aceștii Adunări – obștii folositoare – ca să se atingă măcar de un grăunț, de binele sau de casa vreunui neguțător, orășean sau țăran, sau al vreunui locuitor”, cu excepția pentru „binele și averile rău agonisite ale tiranilor boieri”, dar numai averile boierilor „care nu vor urma nouă – precum sunt făgăduiți – numai al acelora să se ia pentru folosul de obște”.
            „Proclamația de la Padeș”, prin puternicul ei conținut social, a fost receptată de țărani ca o chemare la înlăturarea privilegiilor boierimii și chiar la împărțirea moșiilor acestora.  În fruntea pandurilor săi cu care luptase împotriva otomanilor în anii 1806-1812, Tudor Vladimirescu străbate Baia de Aramă, Broșteni și Strehaia și își așează tabăra la  Țânțăreni, la nord de Filiași, unde va poposi până la sfârșitul lunii februarie 1821. Mii de țărani,  în frunte cu foștii panduri, s-au alăturat lui Tudor Vladimirescu formând „Adunarea Norodului”, o structură care avea atât un rol militar cât, mai ales un rol de reprezentare, pe plan politic, a maselor populare.
            În săptămânile care au urmat, mișcarea lui Tudor Vladimirescu capătă un caracter tot mai radical, fapt reflectat și în schimbul de scrisori dintre Tudor și Comitetul de Oblăduire din februarie 1821. În scrisoarea din 11 februarie 1821 adresată vornicului Nicolae Văcărescu, ca răspuns la acuzația marilor boieri că ar fi răzvrătit țara,  Tudor Vladimirescu  formulează celebra definiție a Patriei: „Dar cum nu socotiți dumneavoastră că Patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor?”
            Tot în februarie 1821 est făcut cunoscut documentul programatic al revoluției lui Tudor Vladimirescu intitulat „Cererile norodului românesc”, care cuprinde principiile de bază ale unei noi ordini sociale. Astfel, este proclamat principiul suveranității poporului, acesta fiind singurul în măsură să acorde puterea și să impună legea. Tot ce nu fusese orânduit prin „alegerea și voința a tot norodul” urma „a se îndepărta”, iar „Adunarea norodului” reprezenta voința suverană în stat. De asemenea , se cerea desființarea privilegiilor boierimii și obligația domnitorului de a respecta voința tuturor celor pe care îi conduce. Cumpărarea funcțiilor laice și religioase trebuia desființată, iar accesul la acestea să se facă numai pe merit. Se solicita ușurarea poverilor fiscale și mărirea bazei de impozitare prin desființarea poslușnicilor și scutelnicilor, precum și simplificarea aparatului administrativ și juridic și eliminarea abuzurilor și corupției. Vămile interne trebuiau înlăturate pentru dezvoltarea comerțului. Totodată, se prevedea întemeierea unei forțe armate naționale: „țară să fie volnică a-și face și a ținea patru mii ostași panduri cu căpeteniile lor și două sute de arnăuți, scutiți de toate dările și cu leafă ușoară, a căror leafă să se economisească din veniturile mănăstirilor”.
            Pentru a nu crește tensiunile între țărani și boieri, „Cererile norodului românesc” nu au inclus problema agrară, în sensul ei modern de împroprietărire a țăranilor și desființare definitivă a clăcii.    
*
*      *
             La 22 februarie 1821, Alexandru Ipsilanti, împreună cu câteva zeci de eteriști, trece Prutul. A doua zi, acesta adresează a proclamație locuitorilor Moldovei prin care le garantează siguranța personală și a bunurilor și-i  asigură că în cazul intrării otomanilor în țară aceștia ar avea de înfruntat o „strașnică putere”, aluzie la Rusia.
            Peste câteva zile, înspăimântați de vestea că țarul Alexandru I a dezavuat acțiunile Eteriei, dar și de impredictibilitatea evoluției mișcării conduse de Tudor Vladimirescu, majoritatea marilor boieri din Țara Românească se refugiază la Brașov. La 3 martie, Alexandru Ipsilanti îi cheamă pe locuitorii Tării Românești să sprijine lupta de emancipare de sub dominația Porții, iar la 5 martie, trupele eteriste încep marșul spre Milcov. În paralel, Tudor Vladimirescu și „Adunarea Norodului” înaintează spre București. La 20 martie, de la Mânăstirea Cotroceni, Tudor Vladimirescu adresează o proclamație locuitorilor Bucureștiului în care insistă asupra cauzelor care l-au determinat să ridice steagul revoltei: „pierderea privilegiilor noastre și jafurile nesuferite care le sufereau frații noștri”. Totodată, Tudor Vladimirescu face și un apel la unitate: „Câți n-ați lăsat să se stingă în inimile domniilor voastre sfânta dragoste cea de către Patrie, aduceți-vă aminte că aminte că sunteți părți ale unui neam; și că câte bunătăți aveți, sunt răsplătiri din partea neamului către strămoșii noștri pentru slujbele ce au făcut. Ca să fim și noi vrednici acestei cinstiri a neamului, datorie netăgăduită avem să uităm patimile cele dobitocești și vrăjbile care ne-au defăimat pe toți, mici și mari, și ca niște frați, fii ai uneia maici să lucrăm toți împreună, fiecare după destoinicia sa, câștigarea și nașterea a doua a dreptăților noastre”.
            Spre deosebire de discursul radical al „Proclamației de la Padeș” despre „balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre […], atât cele bisericești, cât și cele politicești”, proclamația din 20 martie către bucureșteni ne arată o evoluție de la social la național. În viziunea lui Tudor Vladimirescu, situația dificilă generată de prezența în țară a eteriștilor și de pericolul unei invazii otomane făcea necesară unitatea în plan național, colaborarea între boierimea pământeană, negustorii și meșteșugarii din orașe și masele de țărani pentru înlăturarea regimului fanariot.            
             La 21 martie, Tudor Vladimirescu  intră în București, dar grosul oastei pandurilor rămâne cantonat în zona Mânăstirii Cotroceni. La 23 martie are loc întâlnirea între marii boieri rămași la București și Tudor Vladimirescu. În lipsa sprijinului țarului și confruntat cu iminența unei intervenții a trupelor otomane, Tudor Vladimirescu este nevoit să renunțe la revendicările cu caracter social pentru a obține sprijinul marilor boieri. Pentru Tudor Vladimirescu era importantă crearea unui consens al tuturor categoriilor sociale pentru înlăturarea regimului fanariot.
            La 28 martie, Alexandru Ipsilanti și oastea eteristă ajung în împrejurimile Bucureștiului, stabilindu-se la Colentina. La 30 martie are loc, într-o atmosferă destul de încordată, întâlnirea lui Tudor Vladimirescu cu Alexandru Ipsilanti. Conducătorul Adunării norodului îi cer liderului eterist să nu transforme Țara Românească într-un teatru de război. Totuși, la finalul întâlnirii se încheie un acord prin care județele din zona subcarpatică a Munteniei trec sub autoritatea lui Alexandru Ipsilanti, iar Oltenia și județele de câmpie din Muntenia sub cea a lui Tudor Vladimirescu.
             La 3 aprilie 1821, trupele eteriste încep retragerea spre Târgoviște, unde execută lucrări de fortificare a orașului pentru a rezista unui asediu otoman. Alexandru Ipsilanti spera ca intrarea otomanilor în Principatele Române să îl determine pe țarul Alexandru I să intervină pe plan militar în favoarea Eteriei.  Tudor Vladimirescu rămâne în București și duce tratative cu pașii de la Dunăre pentru a împiedica o intervenție otomană. Tudor susține că mișcarea sa are ca scop îndepărtarea fanarioților de la conducerea Țării Românești și revenirea la vechile privilegii ale țării. Totodată, Tudor Vladimirescu decide efectuarea unor lucrări de apărare a Capitalei și recrutarea de oameni din întreaga țară pentru a întări efectivele armatei sale. În răstimpul petrecut la București, cel pe care poporul începuse să-l numească „Domnul Tudor” i-a măsuri pentru ușurarea obligațiilor, în bani sau în muncă, ale țăranilor.
            Concomitent, Tudor Vladimirescu le cere marilor boieri din Țara Românească să stabilească legături cu cei de la Iași, ca „la un gând și o unire cu Moldova să putem câștiga deopotrivă drepturile acestor principate”. În Transilvania și Bucovina, revoluția condusă de Tudor Vladimirescu („craiul Tudoruț” cum era numit peste Carpați), produce o vie agitația printre românii aflați sub stăpânire străină, autoritățile habsburgice temându-se de o nouă răscoală precum cea condusă de Horea cu câteva decenii în urmă.
*
*      *
            La 1 mai 1821, otomanii intră în Moldova, pe la Brăila, și în Țara Românească, pe la Giurgiu, Călărași, Calafat și Bechet. După îndelungi ezitări, Tudor Vladimirescu părăsește Bucureștii, anunțându-și intenția de a se lupta alături de eteriști („ceilalți frați creștini”) pentru „a descărca împreună puștile în carnea de turc”. Pe de altă parte, Tudor Vladimirescu avea și un plan alternativ în cazul previzibilei înfrângeri a eteriștilor de către trupele otomane, așa cum le declara marilor boieri înainte de a părăsi Capitala: „Eu trec peste Olt cu toată Adunarea norodului ca să mă întăresc în mânăstirile ce le-am umplut cu zaharele [provizii] și cu panduri; și nădăjduiesc să mă țin acolo multă vreme, ca în niște cetăți, până când voi sili pe turci să dea țării drepturile și privilegiile ce norodul le-a cerut prin mine de la Înalta Poartă”.
            Oastea lui Tudor Vladimirescu se retrage în ordine din București,  dar nu se îndreaptă spre Târgoviște, așa cum cerea Alexandru Ipsilanti, ci spre Pitești, fapt care generează neîncrederea eteriștilor în intențiile lui Tudor. În timpul marșului spre Pitești, Tudor Vladimirescu intră în conflict cu unii dintre căpitanii săi și, pentru a întări disciplina în rândurile oștirii sale, decide executarea lui Ioan Urdăreanu. În ziua care a urmat execuției, profitând de atmosfera confuză din tabăra pandurilor, un detașament de eteriști îl ridică pe Tudor Vladimirescu din turnul porții conacului de la Golești și îl duce la Târgoviște. Acolo, după un simulacru de proces în care este acuzat că ar fi  trădat Eteria, Tudor Vladimirescu este omorât, cu o deosebită cruzime,  în noaptea de 26/27 mai 1821.
            Așa cum scria Nicolae Iorga, Tudor Vladimirescu „a făcut tot ce putea face un om necunoscut, fără mijloace, fără adevărați sfătuitori și fără sprijinitori trainici. […] S-a căznit din răsputeri să-și strângă legăturile. Și, cu toate că era un îndrăzneț, el n-a fost un nerăbdător, un pripit, ci până la capăt a judecat toate cu cumințenie rece, cu multă înțelepciune de om matur, desprins și cu binele și cu răul în viață. A chibzuit a socotit, a potrivit – și nu fără izbândă de multe ori. A dovedit că știe să cântărească oamenii și lucrurile, că prevede primejdia și se poate feri, că nu calcă decât unde este sigur că va întâlni pământ statornic. Fără a se lăuda și a mințim ca dușmanii săi, el s-a păstrat multă vreme teafăr, nevătămat, sigur pe el și oastea sa deopotrivă”.
            Prin moartea sa de martir, Tudor Vladimirescu –asemenea marilor figuri legendare ale istoriei românilor – a constituit, în mod simbolic, jertfa primordială necesară trecerii poporului român într-o nouă etapă a evoluției sale istorice.  
*
*      *
            Generația pașoptistă care a realizat Unirea Principatelor și Independența de Stat a României s-a revendicat de la mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu. În toamna anului 1843, în cuvântarea ținută la Academia Mihăileană de la Iași la deschiderea primului curs de istorie națională, Mihail Kogălniceanu spunea: „Tudor Vladimirescu ridică, în Valahia, steagul național, vestind românilor că vremea venise pentru ca țara să scuture stăpânirea străinilor, să îndepărteze abuzurile care o rodeau și să dobândească guvern național […]. Întâmplărilor de la 1821 suntem datori cu orice propășire ce am făcut de atunci, căci ele ne-au deșteptat duhul național ce era adormit cu totul”. Peste aproape trei decenii, în anul 1872, Mihail Kogălniceanu va afirma că revoluția națională și socială condusă de Tudor Vladimirescu a fost „sâmburele nu numai al revoluțiunii de la 1848, dar și al actului de emancipațiune de la 1864”, adică al reformei agrare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Nicolae Bălcescu scria că revoluționarii de la 1848, „juna partidă națională”, nu a făcut să dezvolte obiectivele revoluției de la 1821, în special cele de ordin social și cu precădere împroprietărirea țăranilor.
            Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a reprezentat intrarea într-o nouă epocă a evoluției istorice a poporului român prin destrămarea regimului fanariot și inițierea procesului de modernizare într-un ritm susținut a societății românești, proces care  care a dus, după aproape 100 de ani, la realizarea idealului național de unire a tuturor românilor într-un stat național, unitar, independent și suveran.              
 
Surse documentare:
Academia Română, Istoria românilor, vol. VII, tom I, Constituirea României moderne (1821-1878), București, Editura Enciclopedică, 2003.
Bădescu, Emanuel, Theodor Vladimirescu – de la naștere la jurământ, în „Historia”, an XIII, nr. 133, februarie 2013.
Falcan, Dan, Domnul Tudor sau Tudor din Vladimiri?, în „Historia”, an XIII, nr. 133,   februarie 2013.
Iorga, Nicolae, Un apărător al săracilor: „Domnul Tudor” din Vladimiri, București, Editura Casei Școalelor, 1929.
Iorga, Nicolae, Istoria românilor, vol. VIII, Revoluționarii, București, Editura Enciclopedică, 2015.
Iscru, G.D., conf. univ. dr., Revoluția Română din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, București, Casa de editură și librărie „Nicolae Bălcescu”, București, 1996.
Oncescu, Iulian, Stanciu, Ion, Plopeanu, Emanuel,  Texte și documente privind istoria modernă a românilor, vol. I (1774-1866), Târgoviște, Editura „Cetatea de Scaun”, 2009.
Oțetea, Andrei, Tudor Vladimirescu '821, București, f. ed., 1971.
Top