Arhivele Militare Naționale Române

MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE

1 Decembrie – Ziua Naţională a României



1 Decembrie 1918 reprezintă împlinirea visului multisecular al românilor de edificare a unui stat suveran și independent care să cuprindă între hotarele sale pe toţi cei de acelaşi neam care au fost despărţiţi de vitregiile istoriei.

Evenimentele tumultoase de la sfârşitul Primului Război Mondial au constituit doar nişte circumstanţe favorabile pentru crearea statului naţional unitar, constituirea României Mari fiind rezultatul evoluţiei istorice a naţiunii române. Parafrazându-l pe marele  patriot Nicolae Bălcescu, se poate spune, pe drept cuvânt, că prăbuşirea imperiilor rus şi austro-ungar din anii 1917-1918 a fost ocazia şi nu cauza realizării statului naţional unitar român.

România a participat la Primul Război Mondial pentru cauza sa dreaptă – eliberarea şi reunirea într-un stat puternic şi independent a tuturor românilor. Luptele românilor pentru uni¬tate naţională s-au încadrat organic în mişcarea mai largă a popoarelor din centrul şi estul Europei pentru a impune dreptul la autodeterminare şi înlăturarea dominaţiei străine.

În anul 1918, lupta românilor pentru unitate naţională şi statală a intrat in faza finală, angrenând toate clasele sociale şi toate for¬ţele politice ale naţiunii, atât din Regatul României, cât şi din provinciile istorice româneşti aflate sub stăpânire străină: Transilvania, Basarabia şi Bucovina.

De rememorat faptul că în anii care au precedat Unirea de la 1 Decembrie 1918, încrederea în apropierea ceasului izbăvi¬tor era atât de mare, încât nici dramaticele evenimente din toamna anului 1916, când două treimi din teritoriul României au fost ocupate de armatele Puterilor Cen¬trale, nu au putut stăvili dorinţa şi voinţa neclintită de unire a tuturor românilor.

Totodată, în cursul anilor 1917-1918 în străinătate s-a desfăşurat o vastă propagandă pentru susţinerea cauzei unităţii tuturor românilor. În acest sens au acţionat în Franţa, S.U.A., Marea Britanie, Italia, Suedia, Take Ionescu (care a înfiinţat la Paris, la 30 Octombrie 1918, Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti), Ioan Ursu, Constantin Angelescu, Vasile Lucaciu, Vasile Stoica ş.a.

În anul 1918, prin adunări cu caracter plebiscitar, românii aflaţi sub dominaţie străină și care  constituiau populația majoritară în Basarabia, Bucovina şi Transilvania s-au pronunţat  pentru unirea cu România.    

Prima provincie care s-a unit cu patria mamă a fost Basarabia: la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării, care era format din reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor aflate între Prut şi Nistru, a adoptat cu largă majoritate Declaraţia de Unire cu Ţara.     

La Cernăuţi, la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, constituit din reprezentanţi ai românilor, polonezilor, germanilor, rutenilor, a votat cu majoritate zdrobitoare „unirea necondiţionată, pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României”.    

În toamna anului 1918, în condiţiile prăbuşirii Imperiului austro-ungar, Partidul Naţional Român din Transilvania şi-a reluat activitatea. Comitetul său executiv, întrunit la Oradea, a adoptat, la 12 octombrie 1918, o declaraţie care cerea „independenta naţiunii române”. La 12 noiembrie 1918 s-a constituit, la Arad, Consiliul Naţional Român Central, organul central al luptei românilor transilvăneni pentru unire.
Adunarea Naţională de la Alba Iulia a avut loc la 1 decembrie 1918, la ea participând 1228 delegaţi aleşi din toate localităţile Transilvaniei, alături de  peste 100.000 de oameni, veniţi pentru a consfinţi, în mod liber, hotărârea de unire cu România. Adunarea a fost deschisă de George Pop de Băseşti, iar Vasile Goldiş a dat citirea rezoluției prin care se proclama unirea românilor transilvăneni și „a tuturor teritoriilor locuite de dânşii” cu România.

Ideea autodeterminării naţionale punea astfel bazele juridice indestructibile ale noului stat unitar. Sensul istoric şi de drept public a fost acela de a concretiza voinţa colectivă, considerată în drept ca un fundament al principiului naţionalităţilor, cu aspiraţiile sale la desăvârşirea unităţii naţionale. Deciziile Adunărilor Naţionale din provinciile aflate până atunci sub dominaţie străină (Sfatul Ţării de la Chişinău, Congresul Naţional al Bucovinei de la Cernăuţi şi Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia) exprimau în mod clar voinţa colectivă a naţiunii în vederea unirii provinciilor istorice cu Vechiul Regat, desăvârşirea unităţii naţionale statale  fiind rezultatul unui îndelung proces istoric al evoluţiei naţiunii române.

România era, la terminarea Primului Război Mondial, de fapt şi de drept, un stat naţional unitar, constituit din teritoriile locuite dintotdeauna de români. Fără să influenţeze – aşa cum s-a sugerat, nu de puţine ori – voinţa de unire cu Ţara a basarabenilor, bucovinenilor şi transilvănenilor, armata română a avut un rol esenţial în edificarea Actelor Unirii, atât prin jertfa de sânge din perioada Războiului de Întregire din 1916-1919, cât şi ulterior, ca un garant al conservării unităţii statale. Efortul de război pe care România l-a făcut în anii 1916-1919 a avut dimensiuni impresionante prin comparaţie cu alte state aliate. România se prezenta în ianuarie 1919, la Conferinţa de Pace de la Paris, conştientă că îşi îndeplinise obligaţiile asumate în anii războiului şi făcuse enorme sacrificii umane şi materiale.

România întregită s-a înfăptuit pe cale democratică, prin adunări cu caracter plebiscitar. Hotărârile adoptate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia au exprimat poziţia naţiunii române în epocă; proclamând Unirea, ele au precizat şi sensul dezvoltării democratice a societăţii, prevăzându-se reforma agrară, votul universal, egalitatea tuturor cetăţenilor, indiferent de etnie, limbă şi religie. Actele de Unire au fost străine de orice şovinism, poporul român făcând dovada unei remarcabile maturităţi politice, în concordanţă cu spiritul de înţelegere şi toleranţă care l-a animat întotdeauna.  

Desăvârşirea unităţii naţionale a României a căpătat recunoaştere internaţională prin tratatele de pace pe care tara noastră le-a semnat. Tratatele de Pace din anii 1919-1920 au dat consacrare juridică internaţională actelor de Unire din 1918, realizate de poporul român. Sistemul Tratatelor de Pace din anii 1919-1923 nu a făcut altceva decât să recunoască şi să înregistreze această creaţie logică, organică a naţiunii române.

În studiul Originile şi formarea identităţii româneşti (1943), istoricul Gheorghe I. Brătianu demonstra că România întregită nu a fost efectul întâmplător al unei conjuncturi trecătoare, unitatea românească fiind „rezultatul unei lungi evoluţii istorice, care îi dă sensul predeterminat al unei vieţi naţionale într-un spaţiu care-i aparţine de fapt. Această unitate este cuprinsă între limitele naturale pe care i le-au trasat, de-a lungul secolelor, condiţiile geografice şi sensul misiunii sale în cadrul Europei, este o realitate pe care vicisitudinile politice au putut, fără îndoială, să o umbrească uneori, dar care rămâne întreagă, ca unul din fundamentele necesare ale păcii, ale oricărei ordini europene drepte şi durabile”.