24 Ianuarie – Ziua Unirii. Unificarea armatelor Principatelor Unite
La 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă din Bucureşti îl alegea ca domnitor al Ţării Româneşti pe Alexandru Ioan Cuza, cel care, cu câteva zile înainte, la 5 ianuarie 1859, fusese ales domn al Moldovei. Prin acest act politic se făcea primul pas pe drumul creării unui stat unitar al românilor din cele două Principate aflate încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman.
Dubla alegere a lui Cuza, un act curajos al „politicii faptului împlinit” al elitelor politice din cele două Principate, nu a constituit decât primul pas în procesul de unificare a celor două entităţi statale româneşti care, conform Convenţiei de la Paris din 1858, trebuiau să aibă structuri politice şi administrative distincte. Prin dubla alegere din ianuarie 1859 se realizase doar o uniune personală, domnitorul Alexandru Ioan Cuza fiind doar suveranul a două state practic separate.
Încă din primăvara anului 1859, Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorii lui au trecut la înfăptuirea, în etape, a unui stat unitar. În cadrul acestui proces, unificarea structurilor militare a avut un rol primordial. Trebuie subliniat faptul că acest proces, finalizat la sfârşitul anului 1861, a avut loc într-o perioadă de instabilitate politică pe plan intern, când la cârma Principatelor s-au perindat nu mai puţin de 20 de guverne, dintre care 9 în Moldova şi 11 în Ţara Românească.
La începutul anului 1859, armata Ţării Româneşti avea un efectiv de 6.539 de militari şi era formată din 3 regimente de infanterie, 1 regiment de cavalerie sau cum era numit în epocă, de „lăncieri”, 2 baterii de artilerie, o companie de pompieri şi 3 şalupe de canoniere cu vele, de mic tonaj, iar oastea Moldovei număra 4.238 de militari şi era compusă din 2 regimente de infanterie, care purtau denumirea de Regimentul de Muschetari şi, respectiv Regimentul de Vânători, 1 divizion de cavalerie, 2 baterii de artilerie, o companie de pompieri şi 3 şalupe de canoniere cu vele.
Primul pas în acest proces de contopire a celor două armate l-a constituit mutarea de unităţi militare din Moldova în Muntenia şi invers. Astfel, Bateria de artilerie călăreaţă şi două batalioane din Regimentul de Muschetari de la Iaşi au fost trimise la Bucureşti, iar la Iaşi, în schimb, a fost dislocat Regimentul 3 Infanterie din oastea munteană.
Tot în martie 1859, a fost constituită la Focşani o comisie mixtă, formată din 3 ofiţeri munteni şi 3 moldoveni, condusă de colonelul-medic Carol Davila, cu scopul de realiza o uniformă comună pentru ambele armate, lucru realizat, în linii mari, până la sfârşitul anului 1862.
O altă etapă importantă a reprezentat-o concentrarea, începând cu 14 aprilie 1859, a importante efective muntene şi moldovene (peste 11.000 de militari) în tabăra de la Floreşti, în Prahova.
Constituită într-o perioadă tulbure pe plan european, când în nordul Italiei se desfăşura războiul dintre Austria, pe de o parte, şi Franţa şi Regatul Sardiniei, pe de alta, tabăra militară de la Floreşti a avut rolul de a descuraja orice tentativă de ocupare a Principatelor Române, fie de către Austria, fie, mai ales, de către Imperiului Otoman, care concentrase trupe la Varna şi Şumla, în Bulgaria. Perioada de instrucţie s-a încheiat prin desfăşurarea unei mari manevre la 23 august/4 septembrie 1859, urmată de trecerea în revistă a trupelor de către domnitor, însoţit de oficialităţi politice şi militare. Poetul Dimitrie Bolintineanu, colaborator apropiat al lui Cuza, spunea despre tabăra de la Floreşti că a fost „de o mare utilitate pentru redeşteptarea spiritului militar […] Oştenii văzându-se adunaţi pentru prima oară şi aşa de mulţi, începuseră a-şi recunoaşte şi a-şi da valoarea lor ostăşească. Poporul român vedea cu bucurie pe ai săi sub arme adunaţi şi pe picior de luptă. Tabăra de la Floreşti avea şi rolul de a pune în atingere armatele surori spre a le contopi în acelaşi sentiment de patriotism”.
Tabăra militară de la Floreşti a demonstrat capacitatea celor două armate de a se reuni într-o structură unică. Convins de acest lucru, Cuza se hotărăşte să preia personal comanda celor două armate, fapt materializat prin Înaltul Ordin de Zi nr. 64 din 11 octombrie 1859.
Tot în toamna lui 1859 au fost renumerotate unităţile de infanterie. Cele 3 regimente muntene existente la acea dată şi-au păstrat numerele, iar în cazul celor moldoveneşti, Regimentul de Muschetari a devenit Regimentul nr. 4, iar Regimentul de Vânători a primit numărul 5. În schimb, în toamna anului 1860, la reorganizarea unităţilor de cavalerie, numerotarea acestora a început cu cele din Moldova: Divizionul de Lăncieri de la Iaşi, deşi nou-înfiinţat, a devenit Regimentul nr. 1 Lăncieri, iar Regimentul de Lăncieri din Ţara Românească, care fusese creat în 1856, a fost transformat în Regimentul nr. 2 Lăncieri.
Pe lângă unificarea unităţilor operative s-a trecut şi la unificarea structurilor militare de comandă şi administraţie. Un rol important în acest sens l-a jucat crearea Statului Major General al armatei Principatelor Unite, la 12 noiembrie 1859. Acesta avea ca atribuţii efectuarea lucrărilor topografice, geodezice şi statistice, realizarea hărţii cadastrale a Principatelor Unite, a lucrărilor tactice, strategice şi de fortificaţii, realizarea şi întreţinerea construcţiilor militare, întreţinerea şi aprovizionarea depozitelor militare. Trebuie subliniat faptul că deşi Statul Major General era o structură provizorie de coordonare, ministerele de război de la Bucureşti şi Iaşi erau obligate să trimită acestui organism ordonanţele şi normele elaborate, care, abia după ce erau avizate de acesta, urmau să fie înaintate spre aprobare domnitorului.
La începutul anului 1860 Condica Penală Ostăşească din Ţara Românească şi Regulamentului de Serviciu Interior din Moldova au fost adoptate ca regulamente comune pentru ambele oştiri. Prin Legea privitoare la instrucţia armatei Principatelor Unite din 13 mai 1860 s-a hotărât uniformizarea instrucţiei, a disciplinei, a statelor majore, a administraţiei şi contabilităţii armatei. Pentru punerea în practică a acestor măsuri au fost create „detaşamente-model”, compuse din militari munteni şi moldoveni ni, pentru formarea de instructori cu pregătire identică.
În vara anului 1860, generalul Ioan Emanoil Florescu, care deţinea funcţia de şef al Statului Major General al armatei Principatelor Unite este numit la conducerea ministerelor de război ale Ţării Româneşti şi Moldovei, unificând practic comanda armatei române. La 30 august 1860 se decide ca administraţia şi intendenţa celor două armate să se unească şi să treacă sub controlul Ministerului de Război din Bucureşti. Pentru a se completa măsurile de unificare la nivelul administraţiei militare centrale, la 26 septembrie 1860 s-a hotărât ca ordinele şi regulamentele publicate în Monitorul Oastei să devină obligatorii atât pentru trupele din Ţara Românească, cât şi pentru cele din Moldova.
La 11 noiembrie 1860 batalioanele de geniu muntean şi moldovean sunt reunite în cadrul Regimentului 1 Geniu, iar la 21 decembrie 1860 unităţile de artilerie din cele două Principate sunt integrate într-o structură unică, Regimentul nr. 1 Artilerie. Măsurile de unificare ale celor două armate au fost completate prin fuzionarea celor două şcoli militare de la Bucureşti şi Iaşi, hotărâtă prin Înaltul Ordin de Zi nr. 204 din 22 iulie 1861, formându-se o singură şcoală militară cu sediul la Bucureşti.
La 22 ianuarie 1862 a fost format primul guvern unitar la României, condus de Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie 1862 a avut loc întrunirea primului Parlament al României, în care domnitorul Alexandru Ioan Cuza a proclamat în mod solemn „Unirea definitivă a Principatelor”, iar oraşul Bucureşti a fost desemnat capitala ţării.
Unificarea armatelor din Ţara Românească şi Moldova a premers realizări unirii depline a statului din punct de vedere administrativ. În decembrie 1861, când Unirea Principatelor a fost recunoscută oficial de marile puteri europene, procesul de contopire a oştilor muntene şi moldovene într-un organism militar cu o structură unitară era deja finalizat.
Ca un simbol al genezei noii armate române, la 1 septembrie 1863, pe platoul de la Cotroceni, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a înmânat primele drapele de luptă unui număr de 10 unităţi ale noii armate române. Cu această ocazie, domnitorul a rostit un impresionant discurs, în care a spus: „Steagul e România ! Acest pământ binecuvântat al Patriei este stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii, unde se vor naşte copiii noştri! Steagul e totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României”.
Acţiunile pentru crearea unei armate unice au avut loc în cadrul mai larg al procesului de modernizare a organismului militar românesc, proces care a avut drept scop principal edificarea unei armate capabile să apere noul stat apărut în urma Unirii Principatelor şi să fie pregătită să lupte pentru cucerirea Independenţei de Stat a României.
Acest site folosește cookie-uri. Navigând în continuare vă exprimați acordul pentru folosirea cookie-urilor conform Regulamentului (UE) 2016/679.
Detalii OK![20180607_N_Insemn_heraldic_AMNR[COROANA]transparent.png](/img/settings/20180607_N_Insemn_heraldic_AMNR%5BCOROANA%5Dtransparent.png)